Dragii mei dragi,
In urma cu 10 zile, 23 ore si 20 minute, am vazut Moartea cu ochii mei… la propriu! Era aproape 9 seara si ne indreptam spre Pestera, venind dinspre Sinaia. Cand cea mai groaznica ceata pe care am intalnit-o vreodata (si credeti-ma ca am vazut cateva) ne invalui masina chiar in varful Bucegilor. Daca la inceput mai vedeai un metru in fata, in cateva minute o chestie laptoasa facea imposibila vizibilitatea la 5 centimetri. Nici cea mai buna masina din lume, nici cele mai performante faruri sau sisteme de directionare nu se puteau pune cu Natura. A fost prima oara in viata mea cand m-am blocat. Sa intorci masina, avand in ambele parti ale drumului haul muntelui si nevazand nimic, era o solutie la fel de proasta cu cea de a te avanta in ceata pe cel mai serpuitor drum pe care am mers pana acum. Eram pe Transbucegi.
Mi-am amintit ca in masina aveam o sticluta de mir de la Dragomirna, manastirea noastra de suflet. I-am facut lui Alex care era la volan si mie o cruce pe frunte (asa faceam ori de cate ori plecam intr-o calatorie mai lunga, dar ghinion – de data aceasta am uitat). Daca era ceva ce ne putea salva, era doar o minune. Alex isi lipi scaunul de volan si urmarea marcajul de pe mijlocul soselei care abia se mai zarea. Eu m-am adunat si am remarcat ca GPS-ul inca vedea drumul, la fel si Google Maps care pastrase traseul in memoria telefonului. Si m-am auzit vorbind Urmeaza o curba mare la dreapta, fii atent ac de par la stanga. Dupa cateva minute – cele mai lungi din viata mea, drumul a inceput sa coboare si ceata sa se raspandeasca pana cand a devenit acceptabila si am ajuns cu bine la cazarea noastra de pe Transbucegi.
A doua zi, am fost la Manastitirea Ialomitei sa ii multumim lui Dumnezeu ca ne-a salvat, apoi am vizitat Pestera si multe alte frumuseti, despre care va voi povesti cu alta ocazie. La intoarcere spre casa, aveam 2 optiuni prin padure spre Moroeni sau pe acelasi drum. Vorbind cu localnicii, am inteles ca puteam sa repetam istoria pe oricare din ele, asa ca am ales sa ne infruntam teama si sa ne intoarcem pe acelasi traseu, de data aceasta la amiaza pe un soare stralucitor. Si nu ne-a parut rau. Am descoperit cel mai frumos drum din Romania la 1850 m altitudine!
Era cu totul altfel decat cele pe care le-am batut pana acum. Un sentiment de bucurie si uimirea ne-a cuprins pe amandoi. Parca eram in Paradis. E greu de povestit in cuvinte. Era WOW! Cred ca cel mai bine ar fi sa va duceti sa il vedeti…intr-o zi cu soare:). 
Si pana ajungeti sa il vedeti, traiti-va fiecare zi ca si cum ar fi ultima! Noi asa facem de atunci!
Cu drag din Romania WOW,
Ana
